titlu-evaluare-impact

Studiul de evaluare adecvata

Procedura de evaluare adecvata

Art. 6(3) şi 6(4) stabileşte o procedură clară pentru evaluarea unui plan sau proiect care poate avea efecte semnificative asupra unui sit Natura 2000, astfel:
(a) etapa de încadrare – prima etapă a procedurii şi care corespunde art. 6(3),
(b) etapa de evaluare adecvată – cea de a doua etapă a procedurii, aflată sub incidenţa art. 6(3),
(c) etapa soluţiilor alternative – cea de a treia etapă, aflată sub incidenţa art. 6(4),
(d) etapa măsurilor compensatorii – cea de a patra etapă, aflată sub incidenţa art. 6(4).
Scopul etapei de încadrare este de a determina, pe baza unei evaluări preliminare şi a unor criterii obiective, dacă un plan sau proiect, singur sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte, poate avea efecte semnificative asupra unui sit Natura 2000, având în vedere obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. Necesitatea de a aplica principiul precauţiei în luarea deciziilor cheie în ceea ce priveşte cazurile de EA a fost confirmată de către jurisprudenţa CEJ.
Prin urmare, în cazul în care efectele semnificative sunt probabile, nesigure sau necunoscute în etapa de încadrare, va fi necesară trecerea la etapa studiului de EA. Dacă acesta concluzionează şi demonstrează că nu există efecte negative asupra integrităţii unui sit Natura 2000, planul sau proiectul poate fi aprobat. Dacă efectele adverse sunt probabile sau în cazul în care există dubii, se va aplica art. 6(4), dar numai în cazul în care există motive imperative de interes public major, nu există soluţii alternative mai puţin dăunătoare decât planul sau proiectul in cauza şi au fost identificate măsurile compensatorii care pot fi puse în aplicare. Procedura poate include una sau mai multe etape, în funcţie de caracterul efectelor planului sau proiectului, viabilitatea măsurilor de reducere a efectelor negative, soluţiile alternative şi măsurile compensatorii. În funcţie de aceste aspecte procedura de evaluare adecvată se poate opri după oricare din cele patru etape, dar desfăşurarea procedurii trebuie obligatoriu să fie parcursă în ordinea menţionată: încadrare – evaluare adecvată – soluţii alternative – măsuri compensatorii. Astfel, dacă se constată că un plan sau proiect poate avea un efect negativ semnificativ nu se trece la etapa soluţiilor alternative sau a măsurilor compensatorii până când nu se evaluează măsurile de reducere a efectelor negative.
Directiva „Habitate” solicită statelor membre să informeze CE cu privire la măsurile compensatorii. Acest lucru permite CE să verifice dacă măsurile compensatorii sunt suficiente pentru a se asigura menţinerea coerenţei reţelei. În cazul în care CE nu este mulţumită de măsurile compensatorii propuse, aceasta poate lua măsuri împotriva statului membru, inclusiv prin litigii la CEJ.

Reţeaua Natura 2000

La nivel european s-a decis constituirea unei reţele de situri care să asigure conservarea efectivă a capitalului natural şi utilizarea durabilă a biodiversităţii, cât şi reducerea efectivă a ratei de pierdere a biodiversităţii, în conformitate cu obiectivele CBD. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv s-a decis constituirea unei reţele ecologice care să ofere habitatelor  naturale şi speciilor sălbatice condiţiile pentru supravieţuirea pe termen lung şi care să reprezinte în acelaşi timp şi suportul pentru dezvoltarea durabilă a activităţilor umane. Dezvoltarea acestei reţele reprezintă un prim pas în eforturile depuse pentru conservarea biodiversităţii, care pe lângă conservarea resurselor naturale, poate contribui la dezvoltarea economică a comunităţilor locale prin gama largă de resurse şi servicii pe care le furnizează. Aceasta reprezintă un instrument care garantează menţinerea, conservarea, reconstrucţia componentelor actuale ale capitalului natural, stând la baza procesului de dezvoltare durabilă. Prin urmare, la nivelul statelor membre ale UE s-a dorit constituirea unei reţele coerente de situri care se bazează pe o abordare comună, permiţând menţinerea sau refacerea habitatelor şi speciilor într-o stare favorabilă de conservare. S-a stabilit astfel crearea unei reţele ecologice numită Reţeaua NATURA 2000 şi care este formată din:
-Arii speciale de conservare (Special Areas of Conservation – SAC) desemnate în conformitate cu prevederile Directivei „Habitate” ş care au ca bază siturile de importanţă comunitară(Sites of Community Importance – SCI), desemnate de statele membre;
-Arii de protecţie specială avifaunistică (Special Protected Areas – SPA) desemnate în conformitate cu prevederile Directivei „Păsări”.
Obiectivul principal al acestei reţele îl constituie conservarea habitatelor naturale şi a speciilor săbatice de interes comunitar, luâd în considerare cerinţele economice, sociale şi culturale, precum şi specificul regional şi local caracteristic fiecăui stat membru. Desemnarea siturilor se face pe criterii strict şiinţifice, dar, cu toate acestea, Natura 2000 nu este o reţa de arii naturale protejate, în care activităţile umane sunt interzise. Siturile Natura 2000 reprezintă zone de management durabil al mediului, în care se urmăreşe conservarea habitatelor naturale şi/sau a speciilor pentru care a fost declarat situl, iar dezvoltarea activităţilor umane se face ţinâd cont de anumite cerinţe de conservare.
Stabilirea reţelei Natura 2000 şi a coridoarelor ecologice arată angajamentul UE în respectarea Convenţilor internaţionale privind conservarea naturii. Directivele „Păsări” şi „Habitate” constituie contribuţia comunităţii europene în asigurarea diversităţii biologice, conform Convenţiei privind Diversitatea Biologică (CBD) ratificată de România prin Legea nr. 58/1994 şi a Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (Convenţia de la Berna) la care România a aderat prin Legea nr. 13/1993.
Siturile Natura 2000 implică însăşi măsuri efective de conservare şi măsuri de management pentru elaborarea cărora este obligatorie participarea şi implicarea factorilor
interesaţi. Obiectivul principal al conservării naturii este acela de a crea un echilibru între conservare şi nevoile sociale, economice şi culturale, prin urmare Natura 2000 nu va exclude activităţile umane atâta timp cât nu sunt în contradicţie cu obiectivele conservării.
Ca o consecinţă a localizării geografice, ţara noastră are o biodiversitate unică. Pe teritoriul României se regăsesc cinci regiuni biogeografice: alpină, continentală, stepică, panonică şi pontică.
Realizarea reţelei Natura 2000 a fost una dintre condiţiile de integrare ale României în Uniunea Europeană. Propunerile de situri au fost realizate în conformitate cu prevederile Directivelor „Păsări” şi „Habitate”.
Procesul de realizarea a reţelei Natura 2000 este un proces continuu care nu se termină odată cu aderarea. Primele propuneri de situri au fost transmise CE în 2007, iar ca urmare a insuficienţelor pentru anumite tipuri de habitate sau specii identificate de către CE în cadrul seminariilor biogeografice din 2008, în 2010 au mai fost transmise o serie de noi propuneri pentru extinderea reţelei Natura 2000 din România.
O bună parte din aceste situri se suprapun cu ariile naturale protejate de interes naţional (parcuri naţionale, parcuri naturale şi rezervaţii naturale).